de ce ma arzi?
era inconjurat de stancile reci de piatra, dar asta nu ii schimba cu nimic viata, pentru ca stancile isi aveau radacinile in sufletul lui. era obisnuit cu ele, acolo, la locul lor umbrindu-se una pe cealalta, doar ca uneori, soarele arunca cu razele fierbinti catre stanci, amintindui ca e o fiinta vie. si-ar fi dorit sa fie o statuie nepasatoare de bronz, intr-un parc in care oamenii isi cauta linistea, si privirile, zambetele si caldura sufletului lor nu ar fi avut nici cea mai mica intersectare cu el. in schimb eraun om de piatra, intr-o lume de gheata. o lume in care raceala pietrei era considerata cadura sufleteasca, si ignoranta lui devenea simpatie.
sa uit
sufletul urla nebuneste, netinand cont de gandul inca adormit. ochii s-au deschis in amestecul de ganduri, creatii ale vocei sufletului:
-mi-e dor, spunea. mi-e dor de ea! nu intelegi?!
"trebuie sa o uit", mi-am zis. ploaia rece lovea puternic in pielea ce ascundea sufletul si gandul, dar raceala nu tinea cont de carcasa aproape inexistenta. incerca sa linisteasca sufletul urland. dar nu reusise decat sa ii transforme strigatul in oftat. oftat ce se transforma in acelasi gand: "mi-e dor". si-apoi: "trebuie sa uit"
mana se intinse si oprise ploaia rece si inutila. cafeaua va reusi, sigur, ceea ce frigul nu reusise. aparatul arunca cu cafea intr-o cana. sufletul inca ofta:
-mi-e dor.
pentru o secunda, aroma cafelei il rupse din acea stare, apoi, un val de cafea ii inundase sufletul si gandul. dar se scurse la fel de repede cum venise. sufletul, acum imbibat in cafeaua amara, isi amintise: "mi-e dor!"
flacara prinse viata. trimise din viata sa si catre hartia ce se odihnea intre buzele lui. plamanii absorbira cu sete fumul cu aroma de tutun. trebuia sa uite.
sufletul a vrut sa strige din nou, dar fara forta transformase gandul in "trebuie sa uit".
-sa uit, soptira buzele. sa uit.
-dar eu, eu cine sunt?
articol cu tema
vantul parca-i sfasaia camasuta alba si lunga, ajungandu-i pana dincolo de piele, prin carne, pana in adancul oaselor. picioarele ei goale striveau zapada, dar viscolul avea grija sa ii acopere fiecare amprenta. ce cauta o copila in plina iarna, in plin viscol, cu picioarele goale si acoperita de o camasuta, pe strazile reci? pasi o calauzisera pana in marginea padurii. nu realiza decat prea tarziu ca in jurul ei e numai intuneric.
in intunericul din spate, frica ii soptea ceva. ceva ce o speriase. alerga acum speriata printre copaci fara sa vada incotro.
parca vantul nu mai sufla atat de tare de cand se pierduse in padure, dar inca putea simti frigul. in fuga ei isi pierduse bonetica ce ii ascundea parul. luna, ce imprastiase norii si viscolul, ii luminase parul de un blond auriu si ochii de un verde viu. in lumina lunii, sau poate a ochilor ei, vazuse un damb sub care se putea odihni si incalzi. se ghemuise pe pamantul rece si trase alaturi niste frunze si crengi. isi infipse piciorusele in pamantul putin mai cald decat zapada. norii, au ascuns din nou luna si au inceput sa arunce cu fulgi linistiti, sperand ca plapuma alba o va incalzi. pana dimineata nu spuneai ca pe acolo a trecut cineva, nici ca undeva sub un damb, dorme inghetata o fetita cu parul de aur si ochii de un verde viu. picioarele ei au plantat radacini, si cand simte primele raze calde de soare se scutura de zapada si isi arata rochita alba si ochii verzi. dar nu ca o fetita, ci ca o floare. si era numai una, dar era atat de frumoasa, incat, intr-o zi cineva o culese. si cand o culese, din ochii ei au curs lacrimi, si lacrimile au prins radacini si au crescut mai multe parti din ea. dar fiecare parte are un pic din rochia ei alba, un pic din ochii ei verzi, si un pic din parul ei blond.
Mentiune:____________________________________________________________________________________
Se numeste articol cu tema deoarece este un articol special creat pentru un concurs cu tema MARTISOR din jocul eRepublik
____________________________________________________________________________________________
in intunericul din spate, frica ii soptea ceva. ceva ce o speriase. alerga acum speriata printre copaci fara sa vada incotro.
parca vantul nu mai sufla atat de tare de cand se pierduse in padure, dar inca putea simti frigul. in fuga ei isi pierduse bonetica ce ii ascundea parul. luna, ce imprastiase norii si viscolul, ii luminase parul de un blond auriu si ochii de un verde viu. in lumina lunii, sau poate a ochilor ei, vazuse un damb sub care se putea odihni si incalzi. se ghemuise pe pamantul rece si trase alaturi niste frunze si crengi. isi infipse piciorusele in pamantul putin mai cald decat zapada. norii, au ascuns din nou luna si au inceput sa arunce cu fulgi linistiti, sperand ca plapuma alba o va incalzi. pana dimineata nu spuneai ca pe acolo a trecut cineva, nici ca undeva sub un damb, dorme inghetata o fetita cu parul de aur si ochii de un verde viu. picioarele ei au plantat radacini, si cand simte primele raze calde de soare se scutura de zapada si isi arata rochita alba si ochii verzi. dar nu ca o fetita, ci ca o floare. si era numai una, dar era atat de frumoasa, incat, intr-o zi cineva o culese. si cand o culese, din ochii ei au curs lacrimi, si lacrimile au prins radacini si au crescut mai multe parti din ea. dar fiecare parte are un pic din rochia ei alba, un pic din ochii ei verzi, si un pic din parul ei blond.
Mentiune:____________________________________________________________________________________
Se numeste articol cu tema deoarece este un articol special creat pentru un concurs cu tema MARTISOR din jocul eRepublik
____________________________________________________________________________________________
nemuritor
am alergat dupa nemurire. si intr-o zi am gasit-o ascunsa printre aripi de oameni. acum as renunta la nemurire, precum au renuntat oamenii la aripi, dar e strans legata cu sange de sufletul meu. si sangele nu se mai rupe.
si-am inceput sa alerg dupa murire. si unde gasesti mai bine murirea decat in bratele mortii? dar si moartea fuge de mine. de ce? de ce e ceva ce as vrea sa stiu si eu. si-am inceput sa alerg dupa moarte, dar ca sa pot sa alerg dupa, trebuie sa o gasesc. si ca sa o gasesc am inceput sa o caut. si unde poti gasi moartea mai bine decat in zonele moarte? si mi-am trimis gandurile prin mari sarate, si mi-am calauzit pasii prin nisipul fierbinte al desertului. dar nu era nimeni acolo. nici macare moarte. nu era nevoie de moarte in locuri nevii. si-am inceput sa caut moartea printre oameni vii. si cand mi-am dorit sa ma pierd printre oameni vii, oamenii ar fi zburat speriati, dar nu aveau aripi. se ascundeau in umbre, temandu-se mai mult de mine decat de intuneric. dar nu aveam timp sa ma intreb de ce. eram satul de-atat nemurire. si alergam tot mai mult in cautarea mortii, dar incepusem sa cred ca si moartea se ascundea de mine. obosisem de atat nemurit si de atata alergat. si obosit m-am asezat alaturi de un batran obosit si el de-atata viata.
-in sfarsit ai venit, imi spune batranul.
eu tac, nestiind ce sa ii raspund, si poate nedoriind chiar sa ii raspund.
-dar de ce-ai obosit?, vibrau timpanele mele de vocea joasa a batranului.
-am alergat o lume-ntreaga! si mare si desert! cuvintele amestecate cu ura si oboseala se avantara din adancul sufletului meu.
-tot timpul am fost aici, imi raspunse batranul.
-tu?
-da, eu. dupa mine ai venit, raspunse el tusind printre zambete.
-am venit dupa tine? acum vocea mea era confuza.
batranul rase cald:
-nu te descurci prea bine sa aduci moarte.
si-am inceput sa alerg dupa murire. si unde gasesti mai bine murirea decat in bratele mortii? dar si moartea fuge de mine. de ce? de ce e ceva ce as vrea sa stiu si eu. si-am inceput sa alerg dupa moarte, dar ca sa pot sa alerg dupa, trebuie sa o gasesc. si ca sa o gasesc am inceput sa o caut. si unde poti gasi moartea mai bine decat in zonele moarte? si mi-am trimis gandurile prin mari sarate, si mi-am calauzit pasii prin nisipul fierbinte al desertului. dar nu era nimeni acolo. nici macare moarte. nu era nevoie de moarte in locuri nevii. si-am inceput sa caut moartea printre oameni vii. si cand mi-am dorit sa ma pierd printre oameni vii, oamenii ar fi zburat speriati, dar nu aveau aripi. se ascundeau in umbre, temandu-se mai mult de mine decat de intuneric. dar nu aveam timp sa ma intreb de ce. eram satul de-atat nemurire. si alergam tot mai mult in cautarea mortii, dar incepusem sa cred ca si moartea se ascundea de mine. obosisem de atat nemurit si de atata alergat. si obosit m-am asezat alaturi de un batran obosit si el de-atata viata.
-in sfarsit ai venit, imi spune batranul.
eu tac, nestiind ce sa ii raspund, si poate nedoriind chiar sa ii raspund.
-dar de ce-ai obosit?, vibrau timpanele mele de vocea joasa a batranului.
-am alergat o lume-ntreaga! si mare si desert! cuvintele amestecate cu ura si oboseala se avantara din adancul sufletului meu.
-tot timpul am fost aici, imi raspunse batranul.
-tu?
-da, eu. dupa mine ai venit, raspunse el tusind printre zambete.
-am venit dupa tine? acum vocea mea era confuza.
batranul rase cald:
-nu te descurci prea bine sa aduci moarte.
in sunet de pian
clapele pianului ii bateau direct in capul pieputului. vibratiile triste ii rupeau sufletul in praf. durera il impinse pe usa afara, rupandu-l de tortura sunetului apasat. isi amesteca pasii cu piatra intunecata de umbra cladirilor in miez de noapte. hoinarea aiurea, fara nici un gand, fara nici un tel. era deja demult in afara orasului dar stelele inca se ascundeau dupa norii care, simtind vibratiile painului de mai devreme, hotarara sa arunce stropi in acelasi ritm trist si apasat. stropii mari si reci ii treceau prin trup, ajungandu-i pana in suflet. ar fi trbuit ca raceala sa ii aline durerea, dar o intensifica cu fiecare picatura. nu mai vroia sa faca nici un pas. picioarele nu il mai sustinura si acum era intins peste pamantul plin de apa. in cadere gandurile se imprastiara pentru o secunda. dimineata sufletul nu mai era acolo, iar acum nu mai e nimic sa aminteasca de el
s-au terminat zambetele
intinse mainile inainte si ii soptii:
--intinde aripile si zboara.
nici nu astepta sa termine ce are de spus ca se si avanta din mainile lui direct catre nori.
ar fi trebuit sa fie fericit, dar o lacrima se avanta pe obrazul lui inghetat. zambi fortat, sa para o lacrima de fericire. isi intoarse spatele si se amesteca in multime nestiind unde il vor duce pasii. norii lasara ploaia sa ii cada peste sufletul lui. pasea prin balti, nedorind sa ajunga acasa. spera ca dupa fiecare colt de strada sa gaseasca un zambet, dar nu era.
--s-au terminat zambetele.
se aseza pe o banca lasand ploaia sa inunde ranile sufletului si sa-i amestece gandurile
--intinde aripile si zboara.
nici nu astepta sa termine ce are de spus ca se si avanta din mainile lui direct catre nori.
ar fi trebuit sa fie fericit, dar o lacrima se avanta pe obrazul lui inghetat. zambi fortat, sa para o lacrima de fericire. isi intoarse spatele si se amesteca in multime nestiind unde il vor duce pasii. norii lasara ploaia sa ii cada peste sufletul lui. pasea prin balti, nedorind sa ajunga acasa. spera ca dupa fiecare colt de strada sa gaseasca un zambet, dar nu era.
--s-au terminat zambetele.
se aseza pe o banca lasand ploaia sa inunde ranile sufletului si sa-i amestece gandurile
e timpul
umbra lui se amesteca cu cladirile reci ale orasului, in timp ce EL se pierdea printre stradutele ce nu au vazut lumina zilei de foarte mult timp. privirea lui taioasa spunea ca nu vrea sa fie deranjat de nimeni.
ajunse in in centrul orasului si urca cateva trepte catre o platforma improvizata pe care, o panza mare, rupta si murdara, acoperea munca lui. se strecura uosr pe sub panza, revenind la treaba lasand timpul sa treaca.
in tot ce tot acest timp trecea, piata gri se umpluse de oameni ce asteptau rasaritul soarelui. cand primele raze scaldau piata in lumina, toti si-au intins aripile lasandu-le mangaiate de soare, si incet incet se amestecau cu aerul, norii, si poate, daca mai erau stele, se pierdeau in lumina lor.
EA ramase si in aceasta seara neclintita, cu picioarele goale atingand lespedea rece ce absorbi imediat lacrima pe care, EA tocmai o lasase sa fuga. si-ar fi dorit enorm de mult sa poata sa atinga si EA, macar norii si sa uite de amestecul de sticla, fier si piatra de zi cu zi. dar in fiecare zi, aripile ei se ascundeau speriate in interiorul sufletului.
-nu ai nevoie nevoie neparat de aripi sa poti zbura. haide, vino, iti voi arta cum sa zbori, ii spuse EL in timp ce ii intinse mana. ai incredere in mine.
o prinse de mana si o trase spre panza prafuita. prinse de un colt si trase panza la oparte lasand sa se ridice in vazduh un imens balon.
-haide repede! spuse EL in timp ce o ajuta sa urece in cosul ce era legat de balon.
desi greoi, balonul se inalta cu repeziciune cand EL aprinse o flacara la baza balonului. orasul vazut de sus nu mai arata atat de sumbru si rece, desi era pietros. in orizont se vedeau copacii verzi ce parca se luptau cu periferiile oraselor ce le cucerea treptat spatiul.
-e superb! spuse EA, dar mi-as dori din tot sufletul sa pot zbura fara sa depind de nu stiu ce masinarie.
-atunci descide-ti aripile si zbori.
-cred ca mi-e frica, si nu reusesc sa inving aceasta frica.
-am stiut ca asta e motivul, dar frica se invinge cu o frica mai mare. si in timp ce spunea acestea lasa o panza de sac sa descopere o sabie ruginita. eu stiu ca ingrii pot sa zboare! e timpul sa zbori si tu! si spunand acestea lovi cu putere in franghiile ce legau cosul de balon.
in timp ce franghiile se destramau, EA isi deschise aripile si de amesteca cu vazduhul, lasand in urma ei cosul alunecand in gol.
-am stiut eu ca esti un inger! spuse EL in timp ce lespedea dura aproape ca il mai lasa sa ii simta durerea.
ajunse in in centrul orasului si urca cateva trepte catre o platforma improvizata pe care, o panza mare, rupta si murdara, acoperea munca lui. se strecura uosr pe sub panza, revenind la treaba lasand timpul sa treaca.
in tot ce tot acest timp trecea, piata gri se umpluse de oameni ce asteptau rasaritul soarelui. cand primele raze scaldau piata in lumina, toti si-au intins aripile lasandu-le mangaiate de soare, si incet incet se amestecau cu aerul, norii, si poate, daca mai erau stele, se pierdeau in lumina lor.
EA ramase si in aceasta seara neclintita, cu picioarele goale atingand lespedea rece ce absorbi imediat lacrima pe care, EA tocmai o lasase sa fuga. si-ar fi dorit enorm de mult sa poata sa atinga si EA, macar norii si sa uite de amestecul de sticla, fier si piatra de zi cu zi. dar in fiecare zi, aripile ei se ascundeau speriate in interiorul sufletului.
-nu ai nevoie nevoie neparat de aripi sa poti zbura. haide, vino, iti voi arta cum sa zbori, ii spuse EL in timp ce ii intinse mana. ai incredere in mine.
o prinse de mana si o trase spre panza prafuita. prinse de un colt si trase panza la oparte lasand sa se ridice in vazduh un imens balon.
-haide repede! spuse EL in timp ce o ajuta sa urece in cosul ce era legat de balon.
desi greoi, balonul se inalta cu repeziciune cand EL aprinse o flacara la baza balonului. orasul vazut de sus nu mai arata atat de sumbru si rece, desi era pietros. in orizont se vedeau copacii verzi ce parca se luptau cu periferiile oraselor ce le cucerea treptat spatiul.
-e superb! spuse EA, dar mi-as dori din tot sufletul sa pot zbura fara sa depind de nu stiu ce masinarie.
-atunci descide-ti aripile si zbori.
-cred ca mi-e frica, si nu reusesc sa inving aceasta frica.
-am stiut ca asta e motivul, dar frica se invinge cu o frica mai mare. si in timp ce spunea acestea lasa o panza de sac sa descopere o sabie ruginita. eu stiu ca ingrii pot sa zboare! e timpul sa zbori si tu! si spunand acestea lovi cu putere in franghiile ce legau cosul de balon.
in timp ce franghiile se destramau, EA isi deschise aripile si de amesteca cu vazduhul, lasand in urma ei cosul alunecand in gol.
-am stiut eu ca esti un inger! spuse EL in timp ce lespedea dura aproape ca il mai lasa sa ii simta durerea.
cuburi in culori
si multi ar spune, stii si tu, ca viata e facuta din multe cubulete colorate. si ca timpul le decoloreaza, iar noi trebuie sa ne bucuram cat mai mult de ele.
si daca e asa inseamna ca viata a fost mai curda cu mine, facandu-ma daltonist. dar asta nu m-a speriat si am invatat ca fiecare cubulet te face sa zambesti indiferent de culoarea lui. si nu m-am aruncat pe cele mari mai intai. le-am adunt pe cele mici si mi-am facut o fortareata cu porti mari. apoi, din cele mari, mi-am facut bombe pentru tunuri. iar daca tu ai sa incerci sa imi furi fericirea eu am sa iti dau din cele mari. si fericit fiind ai sa imi spui ca nu ai tu nevoie de fortareata mea gri.
dar tu nu stii ca nu culoarea face diferenta, ci perspectiva
ganduri
in dimineata asta gandurile s-au transformat in cuvinte. am vrut sa le scriu pe hartie dar nu am mai avut cerneala.
hartia s-a transformat in aripi si au inceput sa zboare spre tine. daca ai asculta cu atentie, sigur ai auzi cum incearca sa iti sopteasca povestea vietii lor: cum ca s-au nascut din mine, s-au legat de tine, au prins aripi si au zburat sa iti sopteasca: "esti atat de frumoasa!"
hartia s-a transformat in aripi si au inceput sa zboare spre tine. daca ai asculta cu atentie, sigur ai auzi cum incearca sa iti sopteasca povestea vietii lor: cum ca s-au nascut din mine, s-au legat de tine, au prins aripi si au zburat sa iti sopteasca: "esti atat de frumoasa!"
suflet, la drum
timpuriul de alta data s-a transformat in tarziu, apoi a patruns in sufletul meu manjindul cu praf, temeri si oboseala."esti batran" mi-am zis, am rasuflat si am pornit la drum, de data asta un altul. unul fara cale de intoarcere, fara sentimente, fara durere. stiam ca la capatul lui voi intalnii persoane pe care nu le-am mai vazut de mult, si pe care nici nu imi doresc sa le intalnesc, dar nu e alegerea mea. aici incepe razboiul sufletului
de ce?
Intr-o zi am scos sufletul sa mi-l scutur. L-am gasit rupt, murdar si obosit. Mi-am scos inima sa o curat, dar si ea era trista si goala.
Atunci a aparut cineva in fata mea. Erai tu din rodul gandurilor mele. Ti-am intins mana, si-am vrut sa te am doar pt mine, dar te-ai evaporat incercand sa te prinzi de ea.
Ochii, obositi de atata fantasme, au vrut sa se spele, si-a curs o lacrima.
Si gandul a zis:
-De ce iubesti?
-Sa fii iubit.
-Si de ce nu esti?
Atunci a aparut cineva in fata mea. Erai tu din rodul gandurilor mele. Ti-am intins mana, si-am vrut sa te am doar pt mine, dar te-ai evaporat incercand sa te prinzi de ea.
Ochii, obositi de atata fantasme, au vrut sa se spele, si-a curs o lacrima.
Si gandul a zis:
-De ce iubesti?
-Sa fii iubit.
-Si de ce nu esti?
ti-am scris o poveste
ti-am promis ca am sa iti scriu o poveste. stiu ca iti doresti o poveste cu final fericit, dar din pacate eu nu cunosc astfel de povesti, inca.
pasea grabit facand slalom printre oamenii ce se bucurau de fiecare clipa. lacrima. "din cauza frigului", zicea el. "din cauza gandurilor grele", zicea sufletul.
privirea ii urmarea pasii, sperand sa ii ascunda ochii de trecatorii fericiti de luminitle ce impodobeau orasul. primul fulg de zapada se aseza chiar pe nasul lui, dar era prea ocupat cu gandurile ca sa il simta.
se opri. "de ce ma grabesc atat? de ce fug de gandurile grele care oricum sunt la fel de rapide ca si mine?" ridica privirea. in aceiasi clipa o ea grabita se lovi de el. o prinsa de mana si o opri.
"hai sa nu ne mai grabim impreuna" ii spusese el
in aceiasi clipa ii intalnii privirea, ii observa zambetul pentru o clipa. lumea a prins culori, si inima s-a oprit din batut.
era un inger.
dar ingerii nu iubesc pamanteni...
pasii ei grabiti nici nu aveau timp sa lase urme in zapade, dar au reusit sa il lase pe el in urma, ca pe un gand de care fuge
ingeri tristi
"de ce plang ingerii tocmai in seara de craciun?" era gandul care ii rascolea mintea ei mica, privind prin fereastra picurii mari de ploaie.
insa gandul prinse putere si zbura catre o picatura de apa, care nu il primi si il trimisese altei picaturi. aceasta absorbii gandul fetitei cu toata setea apoi se zdrobii in gandurile unui simplu trecator.
"de ce plang ingerii tocami in seara de craciun?" prinse gandul viata in mintea lui.
"totusi e craciunul, seara in care se implinesc dorinte, vise si se intampla minuni. unde sunt fulgii de zapada incarcati cu cadouri, vise si zambete?"
toti oamenii treceau pe langa el ingandurati fiecare tarand in urma, intr-un bagaj, ruinele viselor lor.
"si arhitectii, arhitectii de vise. ingerii. pana si ei sunt tristi. nu vreau sa imi amintesc acum de visele mele. nu vreau sa car in urma mea un bagaj cu ruine!" picurii mari de ploaie ii spalau gandurile ascunzandui visele imposibile pentru aceasta seara..
insa gandul prinse putere si zbura catre o picatura de apa, care nu il primi si il trimisese altei picaturi. aceasta absorbii gandul fetitei cu toata setea apoi se zdrobii in gandurile unui simplu trecator.
"de ce plang ingerii tocami in seara de craciun?" prinse gandul viata in mintea lui.
"totusi e craciunul, seara in care se implinesc dorinte, vise si se intampla minuni. unde sunt fulgii de zapada incarcati cu cadouri, vise si zambete?"
toti oamenii treceau pe langa el ingandurati fiecare tarand in urma, intr-un bagaj, ruinele viselor lor.
"si arhitectii, arhitectii de vise. ingerii. pana si ei sunt tristi. nu vreau sa imi amintesc acum de visele mele. nu vreau sa car in urma mea un bagaj cu ruine!" picurii mari de ploaie ii spalau gandurile ascunzandui visele imposibile pentru aceasta seara..
aripi
un fulg se dizolva in lacrima de pe obrazul meu. nu.. nu plang, e dor frig. ninge? de ce nu ma bucur? o aripa trece prin mine, desi posesorul ma ocolise. el nu stie de ele. de ce numai eu le vad?
as vrea sa pot trece nepasator pe langa ele, dar nu pot. mereu sunt diferite, fiecare speciala in felul ei. si nu exista om fara aripi. cel putin eu nu am vazut om fara aripi. doar eu.
o sa va povestesc de aripile oamenilor in general si apoi am sa revin la ale mele
aripile oamenilor.. aripile mari, albe, cu pene moi si luminoase sau la fel de mari, osoase inegrite de timp, arse de vreme, cu pielea sfasaiata de osele iesite in afara. exact. aripi de inger si de demon. dar nu sunt doar doua tipuri. fiecare difera, omul si le creaza prin gesturi si mentalitate. azi niste aripi mari si albe maine pot deveni niste aripi mari, ude si pline de praf iar in ziua urmatoare pot fi mai mici, cu oase iesite printre pene si cu pene lipsa.
treptat penele cresc, sau cad, pielea se usuca sau se albeste, oasele vor sa conduca sau vor sa ajute. dar nu fac decat sa arate caracterul omului. nimeni nu mai stie sa zboare, sa se bucure de norii vazuti de sus, si de misterul vietii
nici macar sa iubeasca nu mai stie niemni.
aripile mele.. au ars candva, sau rupt, sau stricat si pana la urma s-au hotarat sa cada. am ramas, in schimb, cu amintirea lor, si cu ganduri amestecate. azi stiu sa iubesc pana la luna si inapoi maine stiu sa urasc pana in maruntaiele pamantului si inapoi, poimaine sunt o statuie de ceara in holul unei vieti pline de zambete zambete frumoase, zambete ironice, zambete false, zambete fortate sau zambete inghetate.
as vrea sa pot trece nepasator pe langa ele, dar nu pot. mereu sunt diferite, fiecare speciala in felul ei. si nu exista om fara aripi. cel putin eu nu am vazut om fara aripi. doar eu.
o sa va povestesc de aripile oamenilor in general si apoi am sa revin la ale mele
aripile oamenilor.. aripile mari, albe, cu pene moi si luminoase sau la fel de mari, osoase inegrite de timp, arse de vreme, cu pielea sfasaiata de osele iesite in afara. exact. aripi de inger si de demon. dar nu sunt doar doua tipuri. fiecare difera, omul si le creaza prin gesturi si mentalitate. azi niste aripi mari si albe maine pot deveni niste aripi mari, ude si pline de praf iar in ziua urmatoare pot fi mai mici, cu oase iesite printre pene si cu pene lipsa.
treptat penele cresc, sau cad, pielea se usuca sau se albeste, oasele vor sa conduca sau vor sa ajute. dar nu fac decat sa arate caracterul omului. nimeni nu mai stie sa zboare, sa se bucure de norii vazuti de sus, si de misterul vietii
nici macar sa iubeasca nu mai stie niemni.
aripile mele.. au ars candva, sau rupt, sau stricat si pana la urma s-au hotarat sa cada. am ramas, in schimb, cu amintirea lor, si cu ganduri amestecate. azi stiu sa iubesc pana la luna si inapoi maine stiu sa urasc pana in maruntaiele pamantului si inapoi, poimaine sunt o statuie de ceara in holul unei vieti pline de zambete zambete frumoase, zambete ironice, zambete false, zambete fortate sau zambete inghetate.
vise aride
dimineata din nou. odata deschisi, ochii imi raman fixati intr-un punct inexistent. tot felul de imagini si cuvinte imi amesteca gandurile. imi amintesc din nou de EA.. si de cuvintele ei..
involuntar m-am ridicat... tot mai sus. poate mai sus ca ieri. privesc in jos. norii. ce zambet ironic. acelasi ca si ieri, acelasi ca si maine. "ai sa cazi" imi sopteste vantul, "ai sa cazi!" strigase razand soarele, "ai sa cazi!" imi zise un inger ce zbura prin preajma...
ai sa cazi...
un vis. mereu zbor dupa unul, acelasi de ieri, sau unul nou... un vis in care mereu e EA. aceiasi EA.
"ai sa cazi" imi rasuna in minte ca un ecou, si involuntar am cazut... mereu sper ca e EA acolo sa ma prinda, dar nu e decat un vis scris pe pamantul arid si dur.
involuntar m-am ridicat... tot mai sus. poate mai sus ca ieri. privesc in jos. norii. ce zambet ironic. acelasi ca si ieri, acelasi ca si maine. "ai sa cazi" imi sopteste vantul, "ai sa cazi!" strigase razand soarele, "ai sa cazi!" imi zise un inger ce zbura prin preajma...
ai sa cazi...
un vis. mereu zbor dupa unul, acelasi de ieri, sau unul nou... un vis in care mereu e EA. aceiasi EA.
"ai sa cazi" imi rasuna in minte ca un ecou, si involuntar am cazut... mereu sper ca e EA acolo sa ma prinda, dar nu e decat un vis scris pe pamantul arid si dur.
Spune întotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as îmbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o îmbratisare, un sarut si te-as chema înapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si înca o data pana la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute în care te-as vedea, as spune “te iubesc” si nu mi-as asuma, în mod prostesc, gandul că deja stii.
Gabriel García Márquez
Sumbru
Peisaj de ingropare... Calc intr-o balta de apa murdara fara sa dau atentie. E liniste si ploua marunt. Ceata face ca lumina felinarului din parc sa nu se vada... Inaintez prin umbra si ma lovesc de o frunza purtata de vantul rece.
Un gand. Cum am putut sa cred atat de mult ca va fi bine? Nu e bine deloc... Mi-e dor, sa te vad zambind, alergand, sarindu-mi in brate, sa te aud cum imi soptesti: "te iubesc, stii?".
Si cand ma gandesc ca am auzit-o acu 4 zile. Atunci nu am pretuit atat de mult. Am schitat doar un zambet. Acum... acum e prea tarziu.. Cand ma gandesc la tine nu vad decat.. decat o groapa
Un gand. Cum am putut sa cred atat de mult ca va fi bine? Nu e bine deloc... Mi-e dor, sa te vad zambind, alergand, sarindu-mi in brate, sa te aud cum imi soptesti: "te iubesc, stii?".
Si cand ma gandesc ca am auzit-o acu 4 zile. Atunci nu am pretuit atat de mult. Am schitat doar un zambet. Acum... acum e prea tarziu.. Cand ma gandesc la tine nu vad decat.. decat o groapa
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
