aripi

un fulg se dizolva in lacrima de pe obrazul meu. nu.. nu plang, e dor frig. ninge? de ce nu ma bucur? o aripa trece prin mine, desi posesorul ma ocolise. el nu stie de ele. de ce numai eu le vad?
as vrea sa pot trece nepasator pe langa ele, dar nu pot. mereu sunt diferite, fiecare speciala in felul ei. si nu exista om fara aripi. cel putin eu nu am vazut om fara aripi. doar eu.

o sa va povestesc de aripile oamenilor in general si apoi am sa revin la ale mele
aripile oamenilor.. aripile mari, albe, cu pene moi si luminoase sau la fel de mari, osoase inegrite de timp, arse de vreme, cu pielea sfasaiata de osele iesite in afara. exact. aripi de inger si de demon. dar nu sunt doar doua tipuri. fiecare difera, omul si le creaza prin gesturi si mentalitate. azi niste aripi mari si albe maine pot deveni niste aripi mari, ude si pline de praf iar in ziua urmatoare pot fi mai mici, cu oase iesite printre pene si cu pene lipsa.

treptat penele cresc, sau cad, pielea se usuca sau se albeste, oasele vor sa conduca sau vor sa ajute. dar nu fac decat sa arate caracterul omului. nimeni nu mai stie sa zboare, sa se bucure de norii vazuti de sus, si de misterul vietii
nici macar sa iubeasca nu mai stie niemni.

aripile mele.. au ars candva, sau rupt, sau stricat si pana la urma s-au hotarat sa cada. am ramas, in schimb, cu amintirea lor, si cu ganduri amestecate. azi stiu sa iubesc pana la luna si inapoi maine stiu sa urasc pana in maruntaiele pamantului si inapoi, poimaine sunt o statuie de ceara in holul unei vieti pline de zambete zambete frumoase, zambete ironice, zambete false, zambete fortate sau zambete inghetate.