am alergat dupa nemurire. si intr-o zi am gasit-o ascunsa printre aripi de oameni. acum as renunta la nemurire, precum au renuntat oamenii la aripi, dar e strans legata cu sange de sufletul meu. si sangele nu se mai rupe.
si-am inceput sa alerg dupa murire. si unde gasesti mai bine murirea decat in bratele mortii? dar si moartea fuge de mine. de ce? de ce e ceva ce as vrea sa stiu si eu. si-am inceput sa alerg dupa moarte, dar ca sa pot sa alerg dupa, trebuie sa o gasesc. si ca sa o gasesc am inceput sa o caut. si unde poti gasi moartea mai bine decat in zonele moarte? si mi-am trimis gandurile prin mari sarate, si mi-am calauzit pasii prin nisipul fierbinte al desertului. dar nu era nimeni acolo. nici macare moarte. nu era nevoie de moarte in locuri nevii. si-am inceput sa caut moartea printre oameni vii. si cand mi-am dorit sa ma pierd printre oameni vii, oamenii ar fi zburat speriati, dar nu aveau aripi. se ascundeau in umbre, temandu-se mai mult de mine decat de intuneric. dar nu aveam timp sa ma intreb de ce. eram satul de-atat nemurire. si alergam tot mai mult in cautarea mortii, dar incepusem sa cred ca si moartea se ascundea de mine. obosisem de atat nemurit si de atata alergat. si obosit m-am asezat alaturi de un batran obosit si el de-atata viata.
-in sfarsit ai venit, imi spune batranul.
eu tac, nestiind ce sa ii raspund, si poate nedoriind chiar sa ii raspund.
-dar de ce-ai obosit?, vibrau timpanele mele de vocea joasa a batranului.
-am alergat o lume-ntreaga! si mare si desert! cuvintele amestecate cu ura si oboseala se avantara din adancul sufletului meu.
-tot timpul am fost aici, imi raspunse batranul.
-tu?
-da, eu. dupa mine ai venit, raspunse el tusind printre zambete.
-am venit dupa tine? acum vocea mea era confuza.
batranul rase cald:
-nu te descurci prea bine sa aduci moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu