sufletul urla nebuneste, netinand cont de gandul inca adormit. ochii s-au deschis in amestecul de ganduri, creatii ale vocei sufletului:
-mi-e dor, spunea. mi-e dor de ea! nu intelegi?!
"trebuie sa o uit", mi-am zis. ploaia rece lovea puternic in pielea ce ascundea sufletul si gandul, dar raceala nu tinea cont de carcasa aproape inexistenta. incerca sa linisteasca sufletul urland. dar nu reusise decat sa ii transforme strigatul in oftat. oftat ce se transforma in acelasi gand: "mi-e dor". si-apoi: "trebuie sa uit"
mana se intinse si oprise ploaia rece si inutila. cafeaua va reusi, sigur, ceea ce frigul nu reusise. aparatul arunca cu cafea intr-o cana. sufletul inca ofta:
-mi-e dor.
pentru o secunda, aroma cafelei il rupse din acea stare, apoi, un val de cafea ii inundase sufletul si gandul. dar se scurse la fel de repede cum venise. sufletul, acum imbibat in cafeaua amara, isi amintise: "mi-e dor!"
flacara prinse viata. trimise din viata sa si catre hartia ce se odihnea intre buzele lui. plamanii absorbira cu sete fumul cu aroma de tutun. trebuia sa uite.
sufletul a vrut sa strige din nou, dar fara forta transformase gandul in "trebuie sa uit".
-sa uit, soptira buzele. sa uit.
-dar eu, eu cine sunt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu